"...acum se adaugã şi ratata întîlnire cu peisajul copilãriei în Transilvania, pe care amsimţit-o deja la prima - pînã acum şi ultima - meavizitã, acum şaisprezece ani...ameninţã un dublu abis, timpul zãgãzuit şi acum cel curgãtor, se vor ciocni dupã toate previziunile cu vremeaamintirii..." (eu neclintit în mersul vremii)

Aceastã dîrã de mireasmã a timpului-imemorial rãmîne. Esenţial este miezul afectiv, care va declanşa mai apoi verbalizarea, teoretizarea, mularea ori spiralarea de unde a intonãrii, bunãoarã.

La Dieter Schlesak, se pot astfel decanta - ca la orice creator autentic - obsesii mereu reluate: timpul, graniţa (unul din infinitele chipuri ale timpului, de altfel), dorul (în cazul sãu Himwih, varianta dialectului sãsesc, ori Heimweh, corespondentul aproximativ al lui din germanã), meleagul natal (ca sursã reluatã a acestui dor, dar şi ca imagine a paradisului pierdut), moartea (dobîndind aici valenţele unei tranziţii într-un nou şi încã nebãnuit spaţiu), golul. Toate acestea se petrec sub auspiciile luciditãţii secondate de sensibilitate, în învãluirea obsesiv reluatã a timpului, a diversitãţii calitãţilor sale.

Se poate afirma cã în fond e vorba de o misticã nesentimentalã - în care eul nu este mai important decît multitudinea apariţiilor. Schlesak, deconspirã iluzia cronologicã şi istoricã, revelînd multidimensionalitatea lumii - întreprinzînd un pelerinaj prin diversitatea ei."Nimeni n-a fost în urmãtoarea secundã", afirmã el, recunoscînd cã prezentul cuprinde toatã eternitatea, cã nu existã alt loc şi alt timp, în care am putea fi şi cã vicisitudinile istoriei, ne determinã de regulã existenţa, doar în mãsurã în care "cãutãm" acest lucru.

Intr-un anume sens, Schlesak ne înfãţişeazã la un nivel freatic (care scapã uneori, graţie talentului din încorsetãrile oricãrei linearitãţi temporale, cauzale şi de efect) - nepovestea vieţii sale (fiţi mereu în început; Ev.). Reluãrile acestea joacã rolul pe care îl joacã anumite teme la Bach bunãoarã - mereu repetate, nicicînd aceleaşi - , încercînd a atinge obsesiv un punct vulnerabil al lumii din infinitele puncte ale unui cerc, racordate aidoma unor spiţe acestui dureros-împrospãtor punct, constituit din îngemãnarea noţionalã a morţii, graniţei, abisului, iluzoriului vãl dintre moarte şi viaţã - toate aglutinîndu-se-n dor, dorul de meleagul natal (recunoscut fãţiş şi fãrã ifose, ori refulat şi negat, ca la mare partea din comilitonii sãi), acest dor, care în fond este unul de tranziţie într-o lume veşnic întînjitã a paradisiacului, a oazei pierdute.

De aceea, îi convine şi şi-a ales starea de intermediaritate, de "intervieţar", pe care a bãnuit-o încã din Ţarã, anticipînd-o cu primul sãu volum de poezii intitulat semnificativ "Grenzstreifen" (Fîşii de graniţã).Ce dovadã mai concludentã a faptului cã în noi, trecutul şi viitorul, existã doar într-un prezent, ce include toatã eternitatea?

Astfel, deşi foarte preocupat de filozofie, psihiatrie, artã, esteticã, ba chiar şi de fizica cuanticã şi teologie, Schlesak, lasã sã transparã cînd delicat, cînd ironic, cînd cu o anume furie, faptul cã ele sînt mai degrabã ca o controversã cu cuvinte şi noţiuni, ce n-au relaţionare cu experienţa, o argumentare "deşteaptã", iscusitã (schlau, în lb. germanã), despre probleme, care de fapt în marea lor majoritate izvorãsc din gramaticã şi din formele verbale. Intre lumea descrisã şi cea aflatã nemijlocit, senzualã, e un abis.

La el poate fi vorba de o centrare misticã nesentimentalã, cum am mai spus, în care eul nu este mai importante decît diversitatea apariţiilor, "jocurilor" lumii. In acest teritoriu al limitei în care trãieşte şi-n care vrea sã fie un Nemest (Nimeni, în dialectul sãsesc),

el realizeazã gingaşa delimitare dintre lumi, vãlul înşelãtor dintre experienţa abia aburitã a supranaturalului şi experienţa senzualã, mediatã a realitãţii în frumuseţea dar şi în grozãviile ei, copleşitoare în liniştea şi tãcerea de colinã natalã a cuvîntului şi gîndului. In acest sens el poate fi considerat ca un urmaş în linie dreaptã al romanticilor germani, atît de iubiţi de el: Novalis, HÖlderlin, însã paradoxal, şi al stãruitoarei fermitãţi şi ordonãri kantiene - dar şi al îndîrjirii într-o anume aurã a unui alchimist medieval - pînã înspre totala deschidere cãtre vraja poematicã a de nedelimitatului Rilke.

Propria sa viaţã, deschizîndu-se, dar şi absorbind lumea, îi pare lui Schlesak o nepoveste peste care se apleacã cu lãcomia,deschiderea şi neîncorsetarea unui copil, pe care lumea l-a silit a îmbãtrîni, cãci în fond chiar şi în Agliano, el este acelaşi copil transilvan de odinioarã, dintr-o Sighişoarã, ce tinde sã-şi creeze o mitologie proprie prin obsesiva înturnare a copilului "silit" sã devinã poet, Schlesak. Da, sã spui ceea ce e de nespus. Ca o pasãre ce se loveşte cu încãpãţînare de sticla unei ferestre pînã la completa epuizare. Cea mai mare parte a operei sale este de fapt şi în realitate, liricã, chiar şi atunci cînd se-nveşmînteazã în prozã. Cãci, dacã totul s-ar descuama şi şi-ar proba caducitatea pe lume, un lucru rãmîne - în ciuda oricãror previziuni a creieraţilor - anume, miezul senin-jucãuş şi absorbitor al poeziei. Veşnica noastrã reîntoarcere, undele vii ale vieţii în nucleul ei, oricînd preschimbabile în muzicã.

Schlesak e conştient - prin fãr de vîrsta curiozitãţii - cã durerea nu poate fi separatã de bucurie, tristeţea de rîsul slobozitor, viaţa de moarte, cã a fi, ori a nu fi, sînt douã lucruri care se condiţioneazã reciproc. El este conştient cã tot ce ni se înfãţişeazã, ne înconjoarã, ne învãluie în decursul vieţii, ni se adreseazã în simboluri (Gedankenbild = imagine-gînd, în traducere directã, secvenţe, simboluri fulgurante), pe care ca fiinţe ale transcendentalului, avem obligaţia şi nevoia de-a le desluşi. De aceea pentru el, teoria filozoficã, o adîncã cugetare, au aceeaşi fascinaţie ca şi înflorirea unui cireş, înfrunzirea şi mireasma mãslinilor toscani, a prunilor şi teiului transilvan, a cîntatului unic al cocoşului în zorii unei nesfîrşite veri sighişorene din copilãrie.

Sã glumeşti, sã te întristezã, sã rîzi, sã fii ironic, sã fii de-o naivitate dezarmantã, încît sã faci pînã şi femeia sã dispere, în uluirea şi nedumerirea-i furioasã: am de-a face cu un copil ori cu un bãrbat?

Cu amîndoi, pe rînd şi deodatã, pare a spune Schlesak, zîmbind cum numai în calmul şi molcomia sa ancestralã, o poate face un ardelean, un "siebenbürger" veritabil, "aşezat" - la care însã sentimentele şi amintirea sînt inextricabil întreţãsute - cu luciditatea, dublatã de o ştiinţã a administrãii, ordonãrii şi culmea, cu o apetenţã a sistemului, a sistematicului! (acest lucru, care denotã de fapt mica faţã mãrturisitã a temerii existenţiale a fiecãruia!). Cãci iatã, din punct de vedere al stilului, acelaşi Schlesak, este la înãlţimea prozei de cea mai bunã calitate a "companionilor" sãi dintr-o Germanie a anemiei sentimentului, a cultivãrii neîncrederii, a statului-în-stat, de parcã eforturile n-ar trebuie sã tindã la unisonitate umanã şi divinã, ci sã ducã fãrã doar şi poate doar la decantarea de "personalitãţi" şi a spiritului de "grupuleţ", de gaşcã, cum s-ar spune la noi.

Prin nivelul stilistic, el se-ncadreazã net în primele rînduri ale scriitorilor germani, a celor de baştinã şi-n acelaşi timp mult în faţa baricadei celor de "gradul doi" ori "trei", prin declararea fãţişã a nostalgiei, dorului şi iubirii sale faţã de meleagul natal, pe care mulţi alţii se "forţeazã" sã-l uite, considerîndu-l un adevãrat handicap, un obstacol, un impedimeent în faţa succesului, a cerinţelor "vestice" în ceea ce priveşte arta, a "adevãratei" valori.

Intreaga creaţie a lui Schlesak, poartã cu sine o impregnare esticã, fapt care-i dãruie stilului sãu prospeţime, însã şi o vigoare, a cãrei sorginte cred cã nedumereşte colegii sãi germani; spiritul valaho-transilvan s-a impregnat şi a devenit inerent unei creaţii aflate ea însãşi într-o anume intermediaritate.

Schlesak este însã conştient de avantajul divin al trãirii şi cunoaşterii a douã sisteme atît de diferite. El ştie cã noutatea sa constã în asumarea esticã şi nu în desprinderea de ea, de ruperea de ea Cãci e o iluzie, cã poţi a te rupe de un trecut, ce s-a impregnat pe nesimţite în carnea şi spiritul tãu, lucru care nu trebuie negat, ci dimpotrivã, lecţia estului, trecutul, trebuie asumate, întîmpinate.

Din acest punct de vedere, pînã şi transcomunicarea mi se pare a fi în mod pe undeva aproape inconştient, o încercare de "reînviere" a morţilor, a unei lumi dispãrute, pe care el nu o acceptã ca dispãrutã, pe care încearcã - printr-o intensitate sporitã dureros a iubirii - sã o reitereze, sã o readucã acolo unde i-a fost locul. Simţiri ce se-ntrupeazã în fîşîitul arborilor, reflexele undelor, brizele dinspre liziere.

Las lectorul sã ia contact direct cu acest fenomen, încercînd cã conturez un profil - lucru pe care îl consider în acest context mult mai important, unic în aceastã dublã, ba triplã ipostazã: de scriitor nãsut în Transilvania, care declarã fãţiş cã preferã mãnãstirile minuscule din Moldova, catedralelor vestice, care scrie în limba germanã, prim traducãtor în aceastã limbã al prietenului Nichita, hãlãduitor vreme de douãzeci de ani într-un Bucureşti şi-o atmosferã, cãreia îi simte şi azi lipsa, traducãtor al prietenilor sãi, Norman Manea, a şaizecişioptiştilor, a optzeciştilor -pe care-i simte aproape temperamentului sãu, într-o antologie de peste patrusute de pagini "Serpentine periculoase", un scriitor care preferã a trãi în nordul Italiei, continuînd a scrie în germanã, care nu este nici est-german, nici vest-german, un Nimeni în satul cu frumos nume Agliano.

Un Nimeni, deci unul care ştie cã trebuie sã devii un Nimeni spre a lãsa sã te pãtrundã toate efluviile lumii. Încît prejudecãţile de orice naturã sã se poatã veşteji lent, cît mai departe de fãptura ta, ce priveşte o înserare de pe o colinã din nordul Italiei, în mirosul de fîn şi fum, de ramuri uscate, neputînd niciodatã sã nu o asemuiascã în închipuire, dureros, cu o altã înserare undeva pe malul unui rîu, între colinele Transilvaniei, o înserare, ce-i însoţeşte fiecare bãtaie de puls.

Literatura de emigraţie, este refacerea unitãţii pierdute dintre om şi operã. Este o literaturã cu destin, rotunjitã de umilinţe, disperare, în veşnicã disputã de afirmare cu memoria.

Cu ochii unui german transilvan din Sighişoara, hãlãduit printr-o boemã bucureşteanã, valahã, cutremuratã de nelinişti şi grozãvii, traversînd o vreme, pe cînd timpul era un capital - singurul - de nepreţuit, trãind experienţe şi legînd prietenii, neuitate prin ani, trecînd în postura tranzitorie de exilat în Germania, supravieţuind doar prin intermediul patimei dintotdeauna, limba maternã, şi apoi stabilindu-se într-o Italie în care încearcã de fapt sã regãseascã rezonanţe ale unei secvenţe temporale şi de meleag pe veci irepetabile, Schlesak, pare sã spunã: sînt singur în acest cavou şi mã nerabdã o plecare, însã încotro?

La Cioran denotam undeva, complexul Ladima - a fi pînã dincolo de moarte îndrãgostit de o femeie frivolã - Ţara în cazul lui Cioran - fenomen însoţit la el de un complex de sentimente contradictorii, de la turpitudine şi culpabilizare, la accese pãtimaşe de furie, adicã de toatã gama de sentimente ale omului ce iubeşte încrîncenat şi fãrã de potolire, care trebuie sã-şi însuşeascã în umilinţã şi cu deznãdejde o limbã strãinã,franceza, spre a ajunge mai apoi unul din cei mai strãluciţi stilişti recunoscuţi ai acesteia, care pînã şi prietenilor sãi nu le mai scrie în românã, din motive lesne de înţeles prin prisma acestui complex de sentimente, care ştie cã orice act de iubire nu este sinonim cu orbirea şi ridicarea în slãvi ci se apropie în disperarea menţinerii lui de o critica sporitã pînã la neaoşa înjurãturã, care ştie cã pînã la moarte nu se poate desprinde din mrejele unei iubiri copleşitoare, afurisind-o şi afurisindu-se la rîndul lui.

La Schlesak, se poate vorbi în acest sens de o amortizare, un as în mînecã: limba germanã, limba în care scria şi poate scrie şi în Vest în continuare, în care îşi poate publica cãrţile în editurile germane, fapt vitalizator şi care-i dã posibilitatea de

confruntare în aria de centru a limbii sale materne.

Ceea ce la Cioran e o iubire ce frizeazã pe undeva fanatismul, disperarea, la Schlesak este o iubire a meleagului natal, asemãnãtoare primei iubiri, care nu se poate uita, însã cãreia aria unei culturi şi refugiul în limbã, o alinã, conferindu-i imbold şi adãpost.

Ambii au tras ponoasele unei lumi a pilatismului, a sustrageriii - fenomen tot mai extins, dincolo de orice graniţã,, situare geograficã ori sistem - de la orice responsabilitate, a unei lumi dezabuzate, de un rafinament pîrjolitor a tot ce e natural, spontan, o lume a cultivãrii cu obstinaţie a neîncrederii, înruditã cu muzeele, cu acest extins muzeu, Europa de Vest, o lume obositã şi temãtoare, oblojindu-şi prin goanã şi epuizare singurãtatea la care singurã s-a condamnat, a unei lumi ce-şi întoarece capul de la orice ar putea-o trezi, o lume ce se teme mai mult decît de orice de-a fi confruntatã cu sine, groaza de-aşi privi în faţã irosirea, bîntuitã, de o spaimã grotescã la auzul cuvîntului rãgaz, o lume a zîmbetului obscen.

Ambii par a avea însã în comun - ca şi alţi exilaţi de marcã - aserţiunea: cine-şi cunoaşte doar Ţara, nu-şi cunoaşte Ţara. Ei nu-şi construiesc sisteme, spre a nu devenii pionii lui, şi ştiu, cã pentru cel mai simplu adevãr, asumat integral şi nu doar verbal - cum e moda azi - îţi trebuie ani întregi de contemplare şi de rãgaz, cã nu trîmbiţata disciplina de manipulare, ci acea - condamnabilã din punct de vedere burghez, tocmai pentrucã nu vizeazã substratul material, nu aduce "roade" - disciplinã a singurãtãţii amare a lui Nimeni, cel de dincolo de timp, este cea valabilã.

Obsesia Est-Vest devine astfel una din cele mai dureroase. Mai ales pentru cã se profileazã faptul cã în vreme ce în Est, oamenii îi împing la martirat pe cei pe care generaţiile de mai tîrziu îi vor venera, în Vest la ora actualã, cei care nu se compromit comercial, sînt condamnaţi la martiriul singurãtãţii absolute şi al anonimatului ( în cadrul unei reciprocitãţii a "excepţiei"). Ori adiacent şi în spritul acestui comentariu, ceea ce în Est era plãcerea povestirii, în Vest e pe undeva povestirea plãcerii (deci tot insinuarea nebãnuitã şi rolul timpului).

Astfel, între o luciditate deseori împovãrãtoare şi sfîşiat de sentimente, pe care doar cel fãrã de meleag le poate pricepe, Schlesak înceacã sã salveze o atlantidã.O cãutare a timpului rãtãcit. Însã, pot aceste meleaguri, prin ele însele sã reziste unei irepetabile armonii de convieţuire dintr-un meleag natal al unei Europe mijlocii, unui gol de nemaîmplinit? Nu este şi el - meleagul acesta atît de îndrãgit - bîntuit la rîndul lui de un altfel de dor, mutilat pe undeva de o întristare fãrã de leac?

Pe undeva luturile acelea s-au închegat şi din pulberea celor care au vieţuit peste opt secole pe aceste meleaguri, înãlţînd un memento al cetãţilor, oraşelor, ogrãzilor şi livezilor, tradiţiilor şi obiceiurilor. Acolo mai zac osemintele celor risipiţi prin cimitire.

Dincolo de acestea, lumea ce s-a contopit cu aceste meleaguri, fãurind reciproc un profl unic în acest perimetru al unei unice frumuseţi din Europa mijlocie, s-a risipit, ceva le lipseşte, vãduveşte pe veci, aceste meleaguri, în ciuda apetenţei de reînnoire şi a vitalitãţii naturii. Lipseşte - şi aici intervine Schlesak ca scriitor - un dat metafizic.

Aşa se explicã şi reiterãrile, reluãrile obsesive, repetetãrile dînd ocol aceleiaşi teme ca într-o adevãratã artã a fugii.

Tocmai aceastã tragicã şi-nscrisã vãlurire individaulã şi de comunitate, o surprinde Schlesak în jurnalele, proza şi poemele sale, cãutînd cu disperare a reţine de nereţinutul, ca pentru a înveşnici clipa şi descoperind cu uimire cã ea mereau a fost şi e prezentã, cã meleagul nostru natal, acel shab (munte, colinã în Zen şi Tao), acel "acasã" al nostru nu este pe acest pãmînt. Cu toţii sîntem în exil. Da, cu toţii purtãm rana neînchisã a unui

saudade (dor, în portughezã) fãr de leac.

Schlesak devine astfel - fenomen aproape unic- o port-voce a unei întregi comunitãţi rãtãcitoare, bîntuie de dor, de senzaţia golului, şi dezrãdãcinãrii.

Insã dupã cum totul este asumare şi mai nimic întîmplãtor, mesajul îndeamnã sã trãim din plin acest Acum, pe-aceste meleaguri unde "vom fi fost şi noi cîndva oaspeţi" - neuitînd, zic eu, a ne reaminti la aceatã orã 25 de vorbele citite undeva pe-o inscirpiţie sigihşoreanã dintr-un locaş de veci: ce eşti, am fost, ce sînt, vei fi - memento de desprindere şi de ACUM al lui Nimeni, poetul fãrã de meleag....

Fie-mi îngãduit, ca la împlinirea în acest august a şaizecişipatru de ani a şaizecişioptistului Dieter Schlesak, sã--i dãrui aceastã mãrturisire de fraternizare şi afecţiune:

tãceri

"amintirea este singurul înger ce ne rãmîne"

poate toatã taina vieţii e sã suferi fãrã sã te plîngi, i-a scris vincent fratelui sãu.-

dar dacã fãrã de ştirea noastrã

am fost pricina durerii unuia nebãnuit,

taina petrecerii lui uluite?

dinspre moarte, totul devine trecut.

mereu în acum, ea se desprinde de noi în ultima rãsuflare.

segreta, o zãreşte doar muribundul şi totuşi

fiecare petrecut se adaugã nebãnuit sîngelui nostru

şi doar în poala de septembrie a limbii sîntem acasã

lãsîndu-ne în unul din graiuri spre a ne împlini o lipsã

însã cine-i în stare a tãlmãci ultima rãsuflare?

numãrate în morţi ne sînt zilele. un mut fîlfîit ne desparte

iar noaptea-i o lespede. ziua o nãzãrire a somnului.

cînd mulezi ţipãtul arborilor vãlurind tulburarea de cîmp în florile-soarelui

cînd chipuri, lucruri, poame, sînt scoase din vreme

dãruindu-şi la fel de uluite faţa nebãnuitã

unei nerãbdãri ce scapã de doliul luminii

lent îngemãnîndu-ne

vincent, ce chip avea atunci inima ta?

ruinare. scormonind cu sîngele taina unei pietãţi

departe de carminul pãtat al lumii.

o durere atît de palpabilã

încît sã-ţi dãrui urechea învelitã în ziarul lins de vin,

gemãtului ei...

cum am ştii însã cã viem, dacã nu ne-am fi petrecut odatã?

mã apropii de tine. tu dormi.

îţi privesc faţa tîrzie - pe cînd mai pãduream,

se aplecase lin peste a mea şi-mi las mîna pe umãrul tãu.

te trezeşti. cine a murit? mã întrebi.-

şi era o zi seninã şi pãsãri ciuguleau dintr-un ciob de oglindã

tãcere

- .. -

cum te mai aud, cugetã surdul

cum te mai vãd, cugetã orbul

cum te mai agrãiesc, se tace dumnezeu....

tãcut mã-nclin şi eu pãdurii

întru aceste mãrturisiri

pre moartea ei cãlcînd

tristeţea va ţine toatã viaţa, a mai scris vincent în ultima lui scrisoare...

am putea fi însã bîntuiţi de-atîta amãrãciune

de n-am fi cunoscut vreodatã înseninarea?

vincent, ce chip are acum inima ta?

Intîlniri cu Emil Cioran

Emil Cioran: Scrisori către Dieter Schlesak

(In: Cotidianul, supliment cultural 4 si 11 septembrie 1995, trad. Victor Scoradet)

sleindu-se ca şi vizibilitate în lupta

ca şi cum am fi administratori ai muzeelor

tropicele fierbinţi. ca tot

şi nicicînd apucãm.

aceasta este definiţia

nordului şi sudului:

metafizic. Noţiunile de tărîm natal sînt pericoloase deci, să ne gîndim şi la mişcătoarea persecuţie a “alungaţilor de pe meleagul natal”, al căror meleag natal aparţine altui stat!

TOCMAI ACEASTA O ŞTIU ACUM DUPÃ ŞAPTE ANI:

doar aici - în zbor, ca şi cum aş fi fost pe-atunci în aer

şi m-aş fi oprit plutind între patriile mele

pe linia frontierei, în ciuda tuturor acelor împuşcãturi

doar în amara fugã şi neocrotit -

în toţi oamenii el e azi pus pe fugă

reprezintã o novitate. Fiecare devine o fantomã a lui însuşi...pierderea acestui al nostru originar l-am receptat ca pe o micã moarte, comparabilã cu moartea lãuntricã a copilãriei în noi, de la care ne rãmîn în cel mai bun caz doruri şi complexe.”

Şi la Kleist citesc, noi trebuie “sã mîncãm din nou din pomul cunoaşterii, pentru a reveni la starea de inocenţã” şi aceasta ar fi “ultimul capitol din istoria lumii”.

EL însã se lasã el înşelat

de care nimeni nu ştie nimic.

Dieter Schlesak în dialog cu Andrei Zanca

AZ: Dieter Schlesak, v-am ruga ca la începutul convorbirii noastre să ne relataţi despre împrejurările plecării dumneavoastră în 1968/69

DS: În 1968, în octombrie "am avut voie" pentru prima oarã în viaţa mea sã ies peste graniţã. La 34 de ani sã pãşesc peste aceastã graniţã blestematã, cãtre Europa şi sã intru în ţara limbii şi culturii mele. Ce spaimã şi frisoane, cãci mi-era fricã de confruntare şi dezamãgiri. Prea mari erau iluziile despre Vest şi despre Germania ale unui bãrbat din celula totalitarã.

Ca german-transilvan şi ca om cu o "origine nesãnãtoasã, ochit cu iritare de "organe", din 1960 (din 59 am devenit redactor la "Neue Literatur", dat fiind cã din cauza "originii" n-am avut voie sã rãmîn asistent la Universitatea din Bucureşti!) - urmãrit şi de securitate, "invitat" sãptãmînal, cãci am devenit suspect, de-a ţine "ascunse" manuscrise satirice ale unui coleg român (Mircea Palaghiu) etc, care era între timp în arest preventiv: dupã şapte ani de închisoare, în "libertate" s-a sinucis; n-am avut voie sã cãlãtoresc în strãinãtate! Nici sã accept invitaţii (au fost multe). Eram cu nervii la capãt, di fiecare datã cînd suna telefonul şi în redacţie suna mereu, - puteau fi "ei". Prietenul meu Paul Goma a spus odatã limpede: "libertatea" în astfel de condiţii este mai rea decît pîrnaia".

Apoi a venit 21 august 1968, discursul de balcon al lui Ceauşescu. Am fost acolo. Am fugit la Uniune pentru a ne înscrie în partid şi în Gãrzile Patriotice, spre a apãra ţara "împotriva ruşilor"! (Tuturor presiunilor de pînã atunci, de-a ne înscrie, le-am rezistat sub riscuri!) Rezultatul: am avut voie în octombrie sã cãlãtoresc cu paşaportul de serviciu (delegaţie oficialã cu Ion Caraion şi Veronica Porumbacu la Mondorf (Luxemburg) la un simpozion al scriitorilor, unde am cunoscut şi autori importanţi germani: Bernhard, Handke şi pe mulţi alţii şi unde i-am prezentat pe ambii liricieni români în traducere proprie)Nu pot sã descriu aici impresia traumaticã la o primã întîlnire cu Vestul, am fãcut-o de repetate ori în cãrţile mele, în "Viza. Lecţii Est-Vest" (1970), apoi în romanul meu "Zile acasã", 1995, ed. Fundaţiei) Veneam de pe o altã planetã, ne duceam la plimbare ca pe lunã. Caraion, dupã 8 ani de arest! Îi vãd parcã acum ochii sãi mari, mãriţi!

Însã sã o scurtãm. Am plecat (din teamã) în Germania (am atins acest pãmînt doar cu vîrful picioarelor în trianglul de ţãri: Luxemburg, Franţa, Germania) - ci la Paris. Încã un detaliu: cînd am fost luat din gara din Monsdorf, am auzit pe cei doi tineri vorbind dialectul luxemburghez. Acesta era întocmai dialectul meu transilvan (cu unele fãrîme de francezã), de fapt, predecesorii mei au emigrat în Transilvania, de pe aceste meleaguri acum 850 de ani (în vremea lui Barbarossa)! Trec peste experienţele mele pariziene (acolo cu Nina Cassian, prietena mea şi a lui Celan, Celan...era la capãt într-un azil de alienaţi). Prin Inter-Nationes am ajuns mai apoi în Bonn. Şocul Germaniei de Vest. Oraşele acelea de trei ori distruse - cum a spus BÖll - de nazişti, prin rãzboi şi bombe, prin arhitectura groaznicã a miracolului economic" - nici un timp în ziduri, natura artificialã, totul în spatele ferestrelor mate, frig uman, hãituialã etc. (Şi pe acestea le-am descris în "Zile acasã" şi în "Revolta morţilor", iar poeziile mele sînt o încercare de-a supravieţui astfel cel puţin cu ajutorul limbii germane) Scurt: dupã 6 luni am plecat înapoi din nou, cu toate riscurile de-a nu mai putea ieşi. Însã dorul de casã era mortal. Vestul, un obiect al urii. Am plecat din staţie în staţie: Frankfurt, Heidelberg, München, Viena, Bratislava, Budapeste - apoi graniţa. In Budapesta am mai vrut sã cobor. Apoi un brînci - şi eram "acasã". Acest acasã "ceauşist". Puteţi sã vã închipuiţi ce s-a întîmplat atunci. Aşteptare zilnicã a securitãţii...N-a venit, o minune, m-a lãsat în pace. Eram doar "demn de încredere"! Însã restul: n-am putut acum aici "acasã"( cenzurã, cenzurã interioarã, radacţie, atmosferã de supraveghere, mizerie) sã mai suport acestea. Am fãcut totul sã ies din nou. Acum pierdusem concomitent douã ţãri - nu mai aveam nici una. Egal. Rãul cel mai mic era Vestul. Cu Nichita şi Virgil Teodorescu, s-a ajuns la o a doua cãlãtorie cu paşaport de serviciu. În Frankfurt şi Bonn etc. i-am prezentat pe cei doi cu traducerile mele şi cu o prelegere. Şi-am rãmas! Cei doi chiar au înţeles acest gest şi abia de mi-au fãcut reproşuri! Un mic detaliu simptomatic: Nichita a vrut neaparat sã vadã Casa unde se servea berea proaspãt produsã acolo (HofbrÄuhaus) din München, sã trãiascã acest eveniment; am plecat în aceastã groaznicã bisericã a berii i-am bãut "mãsura", un litru;

Nichita a bãut douã, trei şi a avut o ieşire, întrebase în stînga şi-n dreapta, pe stradã, nimeni nu-l cunoştea, nimeni nu-l cunoştea în aceastã ţarã pe marele Nichita! Eram mai avantajat, cãci începusem acasã în România sã public abia dupã 1968 şi-am publicat doar un volum de versuri "Grenzstreifen" şi cele "11 elegii" ale lui Nichita, în germanã, la care s-a adãugat o uriaşã antologie a literaturii austriece în BPT (peste 1000 de pagini, 50.000 de exemplare!)

AZ: Ce v-a determinatr ca odată ajuns în Germania, să vă stabiliţi apoi în Italia, în locul cui numele atît de frumos Agliano, spre a-l parafraza pe Emil Cioran, dintr-una din scrisorile adresate dumneavoastră?

DS: Trebuie să-ţi fie limpede, dragã Zanca, de ce - dupã trei-patru ani de Germania de Vest, mi-a ajuns şi de ce am emigrat pentru a doua oarã, anume într-o ţarã romanicã şi nedistrusã, Italia, în Toscana! In Germania am crezut cã-mi pierd minţile, pînã şi mîncarea îmi pãrea artificialã. La acestea o poezie:

SLAB doar ecoul

din neunde

plecarea

cronici-nnegrite lumineazã

prin muzee.

dinspre Vest înşelãtoare

o luminã, pricepute

apusuri de soare

roşu/ timp liber bucuria vacanţei Şi

douãsutecincizeci de feluri de pîine

un fulger, un nor

ca şi cum natura ar fi

redusã şi lumina

tu, a mea jumãtate-de-ochi

frumoasã aceastã mamã

ţarã

de unde am venit

de-aproape o mie de ani

acolo sosim din nou

cu lespezi în cufere

Era mult mai mult, ceea ce m-a alungat din Germania pe atunci. Doar superficial, frumuseţea Italiei, a fost aceea care m-a determinat sã aleg aceastã strãinare; motivul mai adînc a fost firescul acestei ţãri, apoi limba şi împrejurarea familiarã de limbã strãinã. Însã motivul real a fost "durerea mea de ora opt", dupã plecarea din România, cum am denumit eu apãsarea lãuntricã,. care sporea în insuportabil la ora "jurnalului de peste zi". Cauza nu mi-a fost de la început o enigmã. Admit, alegerea unui meleag neutru şi a unei împrejurãri neutre de viaţã, era legatã de acea amintitã contradicţie de viaţã, care s-a apropiat prea tare de mine dupã emigrarea mea din Est, chinuitor de tare: fricã, era sentimentul de co-culpabilitate apãrut puternic abia în Germania (care era legat strîns de originea mea, da, de familia mea transilvano-germanã şi care a dus la o dureroasã corecturã a amintirilor şi amintirilor din copilãrie, a sentimentelor mele de meleag şi a conştiinţei de sine de pînã acum, care a devenit pînã acolo, la limba germanã lipsitã de teren ferm. Factul nu se putea eradica din viaţã: aproape toate rudele de parte bãrbãteascã au fost în SS şi au aparţinut echipelor de pazã a lagãrelor de concentrare germane. Din cercul mai apropiat de cunoştinţe al pãrinţilor mei, provenea chiar şi farmacistul din Auschwitz Victor Capesius. Pe el şi pe alţii, i-am chestionat zile întregi în Germania şi Austria şi i-am înregistrat pe magnetofon. Protocoalele, mai apoi le-am prelucrat în romanul "Zile acasã şi arta de-a dispãrea", într-un proces al scrisului, care a durat zece ani şi care în acelaşi timp mi-a ajutat sã supravieţuies într-o asemenea de problematicã schimbare de lume, din Est în Vest, într-o elaborare de sens şi lingvisticã. Atît protocoalele, cît şi analiza acestui proces de scriere, precum şi motivele de fundal, istorice, ale perioadei naziste transilvane (faptul ciudat cã germanii din România au fost în acelaşi timp victime şi fãptaşi) - toate acestea trebuiau sã fie recunoscute şi asumate. Toate acestea sînt trãite şi gîndite în acelaşi timp, atît din punct de vedere istoric, cît şi existenţial: cauza dispariţiei grupei mele de origine denumeşte şi propriul abis al vieţii şi acest lucru nu e cu siguranţã valabil doar pentru mine. În literaturã însã, care leagã laolaltã istoria şi viaţa trãitã, aceste legãturi au dus şi la recunoaşterea, care nu este nouã: faptul cã omul este stilul, expresie de sine la cel ce scrie, formã a hãurilor trãite de sine; astfel este de explicat faptul cã mai noua istorie a stilului acestei mici literaturi române de expresie germanã, are de-a face cu rupturile apocaliptice ale istoriei: cuplarea generalã ideologicã 1940, izbucnirea rãzboiului, apoi Stalingradul, 1944/45, unde a intervenit un nou calvar pentru germanii din România, acum sub dominaţia comunistã, spoi în sfîrşit 1989, noua rãsturnare, care a însemnat adevãratul AFARÃ al germanilor din România, dat fiind cã anii de la rãzboi încoace, au însemnat pentru ei un timp în mod silnic "făcut cadou"!

"Frumosul nume" Agliano din Toscana, unde locuiesc de 25 de ani, însã unde nu sînt acasã, este într-adevãr o "întîmplare cu miez", cum a denumit Jung aceasta, şi Emil Cioran, care - ca bãtrîn emigrant - a recunosctu asemenea lucru deîndatã, şi care l-a şi exprimat într-o scrisoare cãtre mine: "Agliano vine din latinescul "alieno", strãinul, strãin! şi merge pînã acolo la Aliens, care încã n-au aterizat aici; eu îi aştept zilnic pe pãşunea de lîngã casa mea ţãrãneascã veche de mai bine de 200 de ani, dat fiind cã drept etern "intervieţaş", aparţin mai degrabã lor, decît unei ţãri oarecare pe aceastã planetã a pedepsei, Pãmînt. Sînt de fapt un "german de soiul al treilea"!:

Tzara, ţara

s-a numit odatã

un emigrant

în limba lui

dada însemnã

da da

ridicat la rangul de program

în loc de sinucidere

a comis el

strãinarea

în susul şi-n josul

limbii

şi n-a gãsit

nici o ieşire.

AZ: Dacă tot a fost vorba de Cioran, cum au evoluat şi s-au înfiripat relaţiile interpersonale?

3. Pe Emil Cioran l-am cunoscut în 1970 la Paris, a doua mea soţie era lector la Fischer, şi lectoriţa lui Cioran, deţinea acest lectorat pe-atunci, împreunã cu Petre Dumitriu. Însã mai puţin aceasta, decît poate situaţi comunã de exilaţi, care abia în Italia a devenit una veritabilã, în Germania, autorii români de limbã germanã sînt doar într-un semi-exil şi natural, originea comunã transilvanã a dus la o prietenie epistolarã electivã cu Cioran, de peste cîteva decenii. Abia dupã moartea lui Cioran, care pentru mine a fost o pierdere şocantã, am fost conştient de acestea, am scotocit dupã scrisori şi am observat din tot ce-mi încredinţase, faptul cã aici a fost o cu totul altã perspectivã decît cea "oficialã" şi occidentalã de pînã acum asupra operei lui, care a cam mãturat sub masã originea lui - asemãnãtor ca la Paul Celan! Şi deasemenea, cît de nedrepte au fost suspiciunile vis-a-vis de "pãcatul sãu

de juneţe" (simpatia pentru legionari). Cã întreaga sa operã era urmarea de fapt a unei uri împotriva unei gîndiri preconcepute, a unui impuls antiideologic, da, împotriva ideologiei, fapt care se trage din acel "pãcat" ( cartea "Schimbarea la faţã a României"), de care s-a ruşinat o viaţã întreagã. In multe elaborãri, una a apãrut şi în "Cotidianul" şi în "Vatra", am încercat sã analizez aceastã perspectivã pe baza scrisorilor. Şi acum pregãtesc un volum de corespondenţã Cioran la Suhrkamp, scrisori, mai ales cãtre prietenii lui din cercul de origine.

Cioran n-a recunosctu doar sensul mai adînc al lui "agliano", ci şi de ce am preferat Italia, Germaniei: "Pot sã-mi imaginez bine, cã vã puteţi înţelege bine cu italienii, care sînt însã tocmai romãni, care au un trecut. Este limpede, bieţii noştri români n-au nici unul. Mi se pare cã dvs. în memoriile dvs, ar trebui sã denotaţi acest fenomen singular: este singurul popor din Europa, care are acest avantaj, de-a nu avea o istorie. Dacã acest lucru este deja valabil pentru valahi, cu cît mai mult atunci pentru transilvani, a cãror condiţionare "istoricã" are o asemãnare stranie cu cea a negrilor. Existã, cred eu, un pact, care merge îndãrãt pînã în secolul al 15-lea şi prin care ungurii şi saşii, se obligã sã-i menţinã pe aceşti sãrmani strã-locuitori în sclavie. Ce întorsãturã a situaţiei!"

Şi referitor la a mea "Vizã. Lecţii Est-Vest" - a scris cã ar fi "...o acuzare nemiloasã a Estului şi a Vestului. Şi totodatã o confesiune disperatã a unuia, ce nu poate alege. Aceastã stare continuã de-a fi atras şi respins, împrumutã analizei dvs. un adevãr şi o împãtimare a dramei trãite, care aminteşte pe alocuri de situaţia cãlugãrului, care dupã ce şi-a pãrãsit mãnãstirea, descoperã, cã lumea nu este mai bunã. Aţi fi putut pune sub opera Dvs. subtitlul "Istoria unei dezamãgiri". Ceea ce m-a frapat la întîlnirea noastrã în Paris, a fost sã vezi, pînã la ce grad aţi fost marcat de atmosfera valahã. E vorba aici într-adevãr de o adîncã experienţã, dat fiind cã nu ezitaţi, a prefera minusculele mãnãstiri modoveneşti (pe care din pãcate nu le-am vizitat niciodatã), catedralei Notre-Dame. Dar existã ceva şi mai bun: cînd am venit pentru prima oarã în "vest", ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa timpului: "aici nimeni n-are timp" - la noi în Est existã timp berechet. Aţi fãcut deci aceeaşi experienţã, ca şi mine. La care faceţi o observaţie copleşitoare: "Ceea ce la noi e teama, aici e lipsã de timp şi goanã"

AZ: Ce loc ocupă Sighişoara - oraşul nostru al amîndoura - Transilvania, în genere, în perimetrul trăirii individuale?

DS: Ei bine, mã simt ca transilvan, mai puţin decît generalul "român de expresie germanã" şi gãsesc mai uşor contactul cu un sighişorean (eşti deasemenea sighişorean, dragã Zanca), cu un sibian, ori unul din Rãşinari, decît unul din Bucureşti sau Brãila, cu toate cã am trãit 18 ani în Bucureşti şi am şi iubit acest oraş! Europa de mijloc a marcat Transilvania, şi acest lucru devine din ce în ce mai limpede! Insã Sighişoara este pentru mine un capital deosebit, acolo am cunoscut în cele din urmã, primul om, primul meu copac, primul meu animal. Şi cele mai adînci amintiri ale pãmîntului sînt de acolo. Nu puţin pentru un lirician. Fãcînd complet abstracţie de unicitatea în cadrul european, nu doar în contextul românesc al Sighişoarei. Nu doar peisagistic, ci şi istoric şi interetnic ...însã AURA! Din pãcate Sighişoara are de-a face şi cu un adînc sentiment de culpabilitate, al picãturilor amare "meleag natal" şi amintire? Este mai degrabã o rupturã a amintirii. Nu doar acea atitudine, pe care o aminteşte Cioran, aparţine de secole aici ("Cu totul sus stã bravul protestant. cu totul jos sînt/vioriştii şi visãtorii". O altã poezie de-a mea se numeşte:"Trufia, localitatea germanã", o poezie de altfel, pe care Cioran o prefera în mode deosebit). Ci aproape în consecvenţa ei şi înainte amintita vinã: din Sighişoara vine şi farmacistul din Auschwitz, fostul "prieten de ceai" (coroniţã, este termenul german pentru astfel de întîlniri între apropiaţi, n.tr.) al mamei.

Intr-una din poeziile mele se spune: "...se priveşte în jos/ cãtre casã-/ însîngerate tare/ amintiri/ gîngãvesc" (german în Transilvania). Şi chin şi sînge şi cazne şi întuneric şi oprimare şi teamã au existat şi dupã 1944, cu prisosinţã. Douã coduri (ştiinţa de azi şi trãirea copilãriei de atunci) stau una peste cealaltã şi se bat, da, amintirea este "înlãturatã" chinuitor aproape distrusã! (In "Zile acasã" - aproape un roman sighişorean, se vorbeşte mult despre aceasta!)

AZ: Cum aţi ajuns la patima, s-ar mai putea spune, la aplecarea atît de intimă asupra parapsihologiei, auspra `transcomunicării`?

DS: Da, la parapsihologie şi "transcomunicare" am ajuns prin atitudinea "anti-Wilhelm Meister" a generaţiei mele, cum spunea Nichita, era o generaţie fãrã pãrinţi...Am fost întotdeauna unul din şaizecişiopt, deci într-o rezistenţã împotriva la ceea ce oamenii considerã a fi "realitate", chiar realitatea socialã, la care se acomodau. Egal ce fel de sistem. Din partea aşa-zişilor anti-instituţionali în Italia, exista o asemenea mişcare...care a dus şi la slobozirea azilurilor de nebuni, cele mai îngrozitoare instituţii alãturi de închisoare. Astfel încît m-am preocupat ani de-a rîndul de psihiatrie, am şi scris o carte despre aceasta (Rowohlt, 1975), apoi de psihiatria artei. Ca sã spunem aşa, o continuare a mersului la limitã, şi a trecerii limitelor în politic şi literar. Astfel,(prin intermediul psihiatriei, poliţia sufletului acestei culturi occidentale), am dat peste cea mai importantã graniţã, anumea cea (pãzitã) lãuntricã, cenzura interioarã, care este implantatã fiecãruia prin socializare, via sonda-limbii, discipinare etc. Ceea ce se gãseşte dincolo de aceasta şi trebuie a fi refulatã, tãcutã, terminatã, cerceteazã parapsihologia. Eu mã ocup de 40 de ani cu acestea. Azi însã, ghesul dupã "trans" îmi pare a nu fi doar în România un simptom psiho-istoric anume. Dupã deschiderea graniţelor externe, e vorba acum de graniţele interne şi de solidificãrile ce trebuie destrãmate. Şi trebuie elaboratã o nouã imagine a lumii în acest "Nou Timp", acest lucru îl simte fiecare! Sîmburele tare al cunoaşterii noastre însã, este fizica cuanticã. Este anevoie dragã Zanca, sã vorbeşti aşa pe scurt despre aceasta. In cele trei cãrţi ale mele despre 1989 şi urmãri (una existã şi în româneşte "Revolta morţilor"), am încercat-o prin intermediul Revoluţie Române şi a martorilor oculari (ca de exemplu Carmen Francesca Banciu ori şi Patapievici şi Petre Stoica ori Stelian Tãnase şi mulţi alţii, pe care i-am întrebat în 1990, printre alţii unii din gruparea optzeciştilor în redacţie la "Contrapunct": Mariana Marin, Lefter etc.) Şi acum aş fi vorbit cu atîta plãcere cu Culianu despre acestea...pe care între timp, îl stimez entuziast, mai mult decît pe Eliade, pentru cã e pe aceeaşi "linie". Vreau însã sã spun doar una: în cercetarea "transcomunicãrii" existã într-adevãr aşa-numitele "voci pe bandã magneticã" din cealaltã sferã, eu însumi am înregistrat cîteva....Aceste "voci" dintr-un alt nivel de fiinţare spun şi sprijinã mereu concepţia de bazã, anume cã moartea ("pãcat originar") este marea înşelare,Plata, spre a spune aşa, pentru "orbirea" noastrã şi uzurpatã de toate domniile lumii, baza ei: timpul, empiria, cele scurse în bani şi putere:

"cine are curajul/ sã se rãscoale? sclavii au avut

mai mult succes/ îngerul nu mai zboarã, se tîrãşte

anevoie prin/spaţii lãuntrice: scîntei fãrã de meleag, mate în creier"

Vã citez aici ceva mai solid din cea de-a treia carte a "trilogiei": "Atît de aproape, Atît de strãin" (1995): "Ar fi posibile o ieşire şi o strecurare prin CURŢILE CUVÎNTULUI şi o ATINGERE - lingvisticã în "spaţiile de stare"? Insã atingerea este abia posibilã în stãrile dintre viaţã şi moarte, în sferele prin care sîntem despãrţiţi prin corp. Cîteodatã, este o convorbire cu morţii, care pot fi ajunşi la un nivel cu mai multe referinţe. "Insã totul se dovedeşte prea complex şi prea complicat, ca sã avem voie sã transmutãm închipuirle noastre în mod justificabil. Interdicţie de imagine şi de limbã?" Şi un alt fragment din carte: "Ceea ce mã preocupã dupã 89, este întãrit, acea sarcinã care m-a preocupat şi înainte. Este greu sã explici acest lucru în cîteva cuvinte însã vreau sã încerc pentru cã ţinteşte în centrul preocupãrii mele:

anume, sã îmi aduc aportul la a arunca o punte prin mijloacele mele literare peste abisul între ceea ce decide gîndirea şi acţiunea - pînã înspre politicieni, manageri şi universitãţi şi dimensiunile, pe care este construitã întreaga noastrã lume înconjurãtoare, anume o lume a spiritului, ce nu apare ca spirit. Mai exact: ceea ce ne înconjoarã, este o cu totul altã, imaterialã lume la o graniţã de neimaginat înspre un nou model al lumii şi o nouã paradigmã. Exemplu: sã ne gîndim doar la "animalelel noastre electronice de casã", computer, radio, televizor. Ele se sprijinã pe formule, care au fost odatã "idei", intuiţii ale unor oameni geniali, sînt "fulgere ale gîndirii" asemãnãtoare cu cele din artã, dintr-un mare sistem informaţional, ce hotãreşte totul. Ne-materialul, "spiritualul", decide azi mai mult decît oricînd, ceea ce se-ntîmplã, procese mentale fac - cu o evidenţã copleşitoare istorie, gîndirea devine "obiectivã", învaţã - ca şi structurã matematicã - sã se gîndeascã pe sine, se descoperã ca loc, unde legile naturale devin evidente, devine practicã, stãpîneşte prin utilaj natura şi societatea. In contradicţie flagrantã cu aceasta, materialismul cel mai cras, stãpîneşte capetele şi acţiunea. Oamenii prezentului se mişcã şi acţioneazã în aceastã nouã împrejurare imaterialã, mai departe de parcã ar fi vorba încã şi acum de vechea lume corporalã.Gîndirea materialã dominantã este anacronicã, cãci lumea este spirit, ce nu apare ca spirit, cum a formulat un celebru fizician! In afarã de aceasta, prin comunicaţi internaţionalã, lumea noastrã a devenit una singurã, în care în locul controlului unui guvern universal, bîntuie ca un cancer şi împart pãmîntul vechile şi tristele emoţii naţionaliste - depãşite de aceste condiţii ale vieţii - în ţãrile sãrace, şi gîndirea de profit a sistemului banului, în ţãrile bogate.

AZ: Poezia dvs. În cele mai intime cute are evidente - chiar dacă în mod inconştient - referinţe la un meleag natal atît de îndrăgit, încît îţi pare cîteodată că înterlocutorul se află mult departe, poate dispărut, în fine pare a fi vorba de o eternă reîntoarcere, chiar o "reinstaurare" întru o posibilă mîntuire reciprocă ...

Mi-aduc aminte cum s-a născut Festivalul de Poezie de la Sighişoara ... eram la Martha Petreu acasă, împreună cu Cristina Felea, cînd mi-a venit mai în joacă, mai spiriduşeşte ideea acestei întîlniri naţionale în micul nostru oraş. .. Dvs, ca sighişorean prin naştere, autentic, ce ne puteţi spune despre acest atît de drag şi minunat oraş?

DS: Da, Sighişoara este punctul de atingere punctul vulnerabil, un soi de poartã, un reprint al marii cãrţi a lui Dumnezeu, în care am mai putut citi ca şi copii. Fiecare piatrã, da fiecare nume: ca Venchi, Mlaştina Clopotarului (aici mai arde încã/ lampa de primãvarã, inima mea/ si sparge în arama Tîrnãvii gheaţa...), Milham, fiecare casã ("lîngã rîu, în casa pãrinteascã/am pãşit odatã, înãuntru şi afarã cu uşurinţã/ în foc, uşile au ars/oglindã, oglinjoara mea/spune-mi: cui sã-i cred?"), Tîrnava, apa primei atingeri, fiecare turn (mai ales Turnul cu Ceas), o pietricicã (o astfel de pietricicã se aflã pe pervazul meu! în strãinãtatea mea: Agliano!) sînt în înţelegerea maturului, sentimente de fericire îndepãrtat de pãstrate, sînt (în poezie din nou scufundate: încercate prin cuvînt), chiote metafizice. Si-ntr-adevãr o "veşnicã reîntoarcere", şi-n ultimã instanţã ca o tandrã proteguire, dacã totul se va rata: iluzie retrorelaţionatã a mîntuirii! Cãci "nimic/ nimic nu este pierdut" - cum spunea Paul Celan într-o poezie şi aici într-o scrisoare trimisã la Bucureşti: "unde mergem, mereu acasã", da...da, meridianul (nu numai 45!), n-are sfîrşit, se-ntîlneşte cu începutul şi cu sfîrşitul în jurul lumii. De aceea, dacã existã un loc, un topoi, o u-topie în lume, atunci aceasta, şi poezia desimea ei, poemul o hotãreşte! Unde este mai bine întîmpinat un Festival de poezie decît în Sighişoara, aceasta mi-a spus-o vechea mea prietenã Ioana Crãciunescu încã în 1990 şi am vrut sã înãlţãm acolo un mare spectacol al libertãţii şi frumuseţii! Da, dragã Andrei, sîntem amîndoi departe şi niste "Nimeni" (en Nemest, în original, dial. sãsesc, n.tr.)- de aici poeţi, ca Ulise în peştera lui Polifem, cînd colo la o privire mai atentã e peştera lui Platon! Şi de aceea nu mai esti cu siguranţã (ACOLO) un necunoscut! Şi chiar din fulgerul de memorie de unde provin minunatele poeme al lui Andrei Zanca, a venit şi acea idee în casa lui Marta Petreu, o sã o prezint în acest sens în Leipzig cu poemele ei! Pe ea şi pe bãtrînul meu prieten Petre (Stoica), Carmen Francesca, puternicele femei românce.

AZ: Cineva, îmi spune că a rupt cu trecutul, că trebuie să se rupă cu trecutul spre a putea continua. Se poate spune aşa ceva, cînd nu eşti infractor, atentator la o morală, ci - poate doar înrudit - scriitor, om de artă?

DS: Este un calvar. Nietzsche a spus odatã, cã cine e incapabil, sã se despartã de trecut, sã perceapã plin şi naiv clipa, este o povarã pentru el şi pentru alţii. Sînt şi nu sînt. Insã nu sînt bãtrîn în ani, ci bãtrîn mã face aceastã civilizaţie culpabilã - supracomplexã şi complicatã, ce-mi împovãreazã capul şi cãreia îi aparţin. Am încercat sã-i scap prin Yoga, sã-mi purific simţurile, capul. Aproape imposibil, aşa singur, sã scap de unul singur din aceastã otrãvire zilnicã! Aş avea cele mai bune argumente şi motive sã mã despart de ceea ce-a fost, dupã 30 de ani de absenţã de acasã, sã ajung aici în Italia în mirajul Toscanei şi nu-mi reuşeşte. Ca plumbul îmi atîrnã viaţa de pînã acum şi amintirile. Şi cinstit, cred cã aşa trebuie sã fie. Pãmîntul meu este scrisul meu. A scrie însã e o muncã de reamintire. Şi fãrã acest calvar al "intervieţuirii" şi al golului, n-ar exista aceasta. Chiar dacã mã ucide tot mai mult, însã consumã ultimele energii. Mari îmi sînt îndoielile, mã fac sã mã simt mizer. Insã mic este momentul şi uriaş capul anilor. Şi al deceniilor. Şi tot, ce-a fost înainte de naşterea mea. De aceea, am nevoie de aceastã speranţã întru viitor - chiar şi de aceea a transcomunicãrii, care ne-ar putea deschide ochii lipiţi de somn.

AZ: Aţi tradus şi sînteţi în relaţii bune cu mulţi scriitori din diasporă şi din Ţară.

Puteţi comenta acest domeniu atît de important ca punte şi răsturnare de prejudecăţi, mai ales că pe mine personal acest cuvînt "diasporă" cu inflexiunile de gîndac pe care îl are de libarcă exotică, îm calcă pe nervi ...

DS: Existã douã întrebãri separate. a. Fãrã cultura romãnã nu-mi pot închipui existenţa mea spiritualã, sînt marcat de ea! Şi-am şi încercat sã fiu un constructor de punţi între cele douã culturi ale mele. Dintru îneput, din 1965, cînd mi-am publicat prima întocmire poematicã a "Tinerei poezii romãne" în "Neue Literatur". Insã acum, am o antologie uriaşã a poeziei române (430 de pagini, 110 autori, peste 30 de traducãtori), de la mine provine o treime a transpunerilor, mai ales a celor tineri şi mai tineri, pe care-i simt grozavi şi ca pe un semn de viaţã literar universal! Am întocmit pentru Tîrgul de carte de la Leipzig (pondere: România) un "post-histoire-modern", nu occidental, ci unul suferit, original, munca mea cea mai extinsã în perimetrul construirii de punţi. Antologia mi-a dat mult de lucru. Dar o antologie cît şi traducerile se bazeazã pe empatie, poate chiar şi simpatie (obiectivã), pe vibraţia comunã (in absentia) între poet şi cititor-poet, care trebuie sã fie redactor, critic, dar şi un îndrãgostit! Cineva care se angajeazã într-o astfel de "competiţie" trebuie sã fie mãcar niţel (ca un iubitor nostlagic) - nebun. O Operã Colecitvã a o sutã patruzeci de individualişti - poate citatul din Kaspar Hauser corespunde:"Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru noi toţi!"

b. Exilul mai adînc ori "diaspora" spiritualã cuprinde şi marcheazã amîndouã şi toate culturile, contradicţia "empiric", "existenţã materialã şi constrîngerea ei", "viaţa" şi "Fiinţare", ori "spirit": "alungarea din paradis" (unde se aflã însã aceasta?). Oglindirea ei lumineazã în noi, transcendenţa pierdutã. Aceastã "patrie" o cãutãm de fapt (acest lucru îl spune şi titlul german din "Zile acasã": Vaterlandstage - un cuvînt de-a lui Hölderlin, este aici dupã pãrãsirea fiecãrei forme pãmînteşti, este cuvîntul pentru cealaltã patrie! Care ne aşteaptã poate dupã aşa-zisa "moarte".

Cealaltã "patrie" pãmînteascã este pentru aceasta doar o metaforã. Şi existã o şansã a pierderii, cine nu trebuie sã fie mereu "acasã", abia acela înţelege acest lucru. Şi din nou la Emil Cioran, care a rãmas şi el prizonier o viaţã întreagã acestei origini. Şi conceptul sãu de exil îl concepe aproape biblic, ca pe o alungare din paradis.

AZ: Care este opinia dumneavoastră despre situaţia actuală a omului de litere şi de arte din - Germania, din Europa în general?

DS: Starea autorilor azi în Est şi Vest, nu poate fi mai rea: "alungarea" în general este perfectã. Empiria, banalul, banul, puterea - duşmanul spiritului (în americanã) - acest sistem a "învins" şi a luat pãmîntul în stãpînire. Aproape un mai mic rãu a fost comoda împãrţire în Est şi Vest, capitalul n-a putut astfel domina fãrã bariere (metafizice). Starea lipsitã de utopie şi de speranţã este imposibilã-uman, de nesuportat. Se simte pînã la masa de scris. De acea noua deschidere a graniţelor este aşa de importantã, spre a contesta dominaţia geniilor adaptãrii, fetişismul consumului, mafioţilor şi animalelor sociale, şi de-a nu te urca ori a trebui chiar sã te tîrãşti în patru labe. Fiecare om are ceva din acea mãrime în el, acea "scînteie divinã" via presimţire a morţii şi speranţã post-mortem. Programul-downer nu are voie sã funcţioneze. Revolta individului împotriva puterii şi a aparatelor, care au existat odatã în Est, un moment de "libertate" între sisteme, liber-de-socializare, astfel încît acea substanţã sã-şi facã efectul, chiar dacã doar pentru puţine ore, nu are voie sã fie uitat - nici ca experienţã istoricã nu, este un semn ante-aruncat dintr-un viitor îndepãrtat! (In "Revolta morţilor" existã mai multe capitole în acest sens).

AZ: Dieter Schlesak, vorbiţi-ne despre "Heimat", despre meleagul natal, în virtutatea faptului că umbra acestei iubiri, acestei "Ehrfurcht", acestei de nedesprinse tandreţi, v-a însoţit mereu în operă şi viaţă, devenind aproape o obsesie a unei tînjiri de nevindecate şi poate adierea unui tragism asumat pînă la stingerea definitivă ...

DS: Da, în ceea ce priveşte acea a douã nostalgie, acel de-al doilea dor ("Himwih", în dialectul sãsesc, n.tr.), motivul mai adînc al patriei, care justificã aceastã noţiune şi în sensul de mai sus, da, îl salveazã. Ernst Bloch îşi încheie uriaşa operã "Principiul speranţã" cu convingerea cã omul ar trãi "încã pretutindeni în preistorie" şi abia cînd s-a cuprins pe sine "şi întemeiazã în realã democraţie pe al Sãu fãrã exteriorizare şi înstrãinare, se iveşte în lume ceva, ce le pare tuturor a fi în copilãrie şi unde încã n-a fost nimeni: meleagul natal"

CE-MI LIPSEŞTE rãmînede nedescris cadupã trecerea frontiereidrumul cel mai scurt/neobservats-a petrecut în emotia sosirii

SLAB doar ecoul

din neunde

plecarea

cronici-nnegrite lumineazã

prin muzee.

dinspre Vest înselãtoare

o luminã, pricepute

apusuri de soare

rosu/ timp liber bucuria vacantei

Si douãsutecincizeci de feluri de pîine

un fulger, un nor

ca si cum natura ar fi

redusã si lumina

tu, a mea jumãtate-de-ochi

frumoasã aceastã mamã

tarã

de unde am venit

de-aproape o mie de ani

acolo sosim din nou

cu lespezi în cufere

Străinătate nu-l ademeneste. împărătiile lui: Asia, shaolinul,

TZARA, ţara

s-a numit odatãun emigrantîn limba luidada însemnãda daridicat la rangul de program

în loc de sinucidere

a comis el

strãinarea

în susul si-n josul

limbii

si n-a gãsit nici o iesire.

Ca-n nebunie voci

înapoi în "ţara fãgãduinţelor"/nu mai

înspre înainte lepãdat pe sine însuşi

acolo unde aşteaptã liniştea nu începe

nicicînd sfîrşeşte mîntuit îţi e sfîrşitul

sã desfãşori prundul lethei

înseamnã sã înoţi în miezul oboselii

marii oboseli a lumii

prin care abia se ivi lumina

timp

CA-N NEBUNIE VOCI

mnemosine/muzele sînt doar pseudonime

sub silabe şoptesc halucinaţii.

aproape de marginea limbii germane doare.

acest spaţiu ca vînãt-bãtut

oglindeşte în noi înşine dictate

de la mulţii morţi.

ţine oglinda curatã

întrerupe semnalizarea/furia

de care eşti plin.

ea tulburã.

eu, pentru celãlalt înger -

vreau a mã aranja./ sã mã pun laoparte

şi sã tac.

DESPRE POST-NÃSCUŢI

a fost deseori vorba -

pe noi deja

morţii ne renumãrã.

cerul a plect

cu fum şi nori

şi unde-au stat aştri

e o gaurã-n spaţiu.

o fisurã

o cãdere

ca-n vis.

o aştetare.

atît de luminos înnoptate şi dezvãţate

simţurile demolate şi sensul.

şi-o spaimã la trezire -

am visat

cã sîntem nemţi.

NU MAI ESTE NIMIC SIMPLU ca el,

cãci timpul s-a îngrãmãdit

şi a trecut

scrierea refuzã însãşi

"frumoasele biografii" ruptura

e prin moartea

ce nu se aflã

prea mare

N-A FOST FAPTUL DE- FI NEAMŢ

greu de ţinut, pe acest meleag/în ciuda -

silirii la pãmînt. vrednic

şi nelalocul sãu.

şi-acum/sã flendureşti înapoi.

te ştiu, Magdalena, tu

victima mea.

strãinã/pentru taţi/strãinã -

pentru poporul adoratorilor de sfinţi

tãmîie şi mit.

sus de tot stã bravul

prostestant. jos de tot sînt

violoniştii şi visãtorii.

nu trece prin noi

fisura lumii:

rãzboiul/de la

nord la sud?

sã-ntorci lumea pe

dosul ei: în Germania acum

acasã.

PENTRU UNCHIUL A.

CARE A CÃZUT LA BUCHENWALD

ar fi împlinit şaizeci de ani

însã aşa, rãmîne

tînãr/acolo sub ruginitul sãu coif

pentru totdeauna.

neştiutã

i-ar fi moartea

de n-ar fi

acest necaz

ce pe copiii lui

îi pune pe gînduri.

pe el îl orbesc

simbolurile.

între fierbînde metafore

noi trebuie

încã sã desţelenim

el a cãzut.

mai bãtrîni

ca el

devenit-am.

fiii sînt

taţii taţilor.

poate

morţii pot încã

sã se trezeascã

din stãtuta

lor Germanie.

GERMANA ÎN TRANSILVANIA

1.

limbile au fost mai demult

tãiate

în piaţã

şi gîngãvind cãzut-au

în ţipãtul lor.

crestate-au fost apoi

limbile

agãţate

în sãlile oraşului

lat-bãtute

restul tãcerii

cotonogit.

departe în Auschwitz au şezut

şi-au cîntat.

2.

azi, un fulger

m-a silit aici

sã deschid ochiul

şi sã cad

departe în trecut.

vedeţi

dorul de casã/a

atins deja

hãul.

priveşti în jos

cãtre casã -

mult pãtate de sînge

amintiri

gîngãvesc.

REÎNTOARCEREA ELSEI LASKER-SCHÜLER

din Jerusalim a venit

înapoi

la graniţã, s-a gîndit/la reîntoarcere/s-a uitat/lung dincolo -

nici o santinelã n-a tras/însã toate numele apropiate/ce zãceau în ea

au tras

de dincoace de graniţã brusc/înapoi/în ameţealã s-a învîrtit

lumea, în nebunie/a interzis reîntoarcerea acasã.

arsurile însã/mai puternic resimţite şi tot mai puternice a-

casã

în cerescul Jerusalim/au mînat-o

înapoi la graniţã

din nou/şi iarãşi

înapoi

EA ESTE ÎNTRERUPTÃ NU MAI ŞTIU NIMIC

"amintirea crîncenã"

a nevinovatei ţãri "paese innocente"

aici în Limba Strãinã mã simt acasã

mã lepãd de toate şi mã-ntorc acasã/la vama somnului

la vama visului şi mai departe zace

meleagul astfel mã-ntorc lesne acasã/de-aş fi

în stare de neostenealã în neostenealã adastã

cel ce te cãlãuzeşte el te poartã

acasã îţi lumineazã calea

desferecã ca un ţipãt

îşi desferecã viaţa o leagã din nou

te descãtuşeazã în nefiinţarea întru cãtatul la cer

în cele din urmã

ÎN JURUL LUI AL MEU ACASÃ

mi se limpezeste

în ploaie, sub zeii nevãzut pescuind încã,

în fîşiile de ploaie membre lucitoare

în mãslinul din faţa ferestrei mele.

în frunzele lui atîrnã pergamente

de unde se ivesc gîndurile noastre,

aşezat aici de ani,

aştept plin de nerãbdare;

simt acum peste mine mai clar

încenuşatul cer al sudului,

cînd viaţa-mi stãtutã

loveşte-n mine -

în hanul Cuvînt pe-o foaie

anamneza

flãmînd popas în sine.

trebuie sã mistui

totul, apoi

se mistuie/la nejucata frunzã

din faţa casei

se-ntunecã-n curînd, legãturi

strãfulgerã, primii

grei picuri cad,

ferestrele bat deja

e vechea furtunã

ca şi cum aş veni acasã.

ACEDIA

fiecare varã are o zi

liberã, înainte de-a se muri.

Mulţi au plecat deja.

sã ascult am vrut Mahler, a patra,

şi sã mã pãtrund. deodatã a cîntat

acest iunie în mine,

şi a pãlit.

departe la celãlalt munte/vis-a-vis

au tresãrit luminile înserãrii ca

stelele. dinspre munte rece foşnetul, -

aceasta ar fi, aşa copiat

în mine/melancolia. coapte sînt

cireşele. cu gustul

morţii-n gurã. cu gustul.

Cucuveaţa din castani

încã mai foşneste. Şed ca

bãtrînii înainte aici

pe treapta de piatrã încã caldã de soare

din faţa casei/în spatele meu/ceasul.

ANUL LUMINÃ AL MINIATURILOR

1. CASA NUOVA

C al meu este constant şi-ntraltã limbã.

germana se petrece ca o adiere pe limbã

şi H nimic decît terminat.

in Armenia mii sub ruine

casã. şi acasã o surpare,

vînt, unde a stat.

acolo stã din nou Beth

tablou pe peretele ros

al dormitorului. mîini împreunate,

doamne cît de bãtrînã.

blajinã o uitare

peretele meu roz

ca o scriere înflorirea

ce se întîmplã, ce vine acolo

pe scara din dos în jos

cu cît ne apropiem

cu cît se apropie

cu cît mai aproape

pupila rotundã-cerc

vede

e o imagine-roentgen

şi ochiul doar o gaurã neagrã

cu ea lumea se scurge înapoi în împãrãţia pãmîntului

marea limpezime

nu mai doare

şterge memoria

alungã setea

şi priveşte prin lume

casa-mi se mutã

pentru totdeauna.

2 TORCIGLIANO

sunã mic umbra de mãslin?

dor de depãrtare?

şi rilke îmbrãcat ca orfan.

de sus pãsãrile se-aseamãnã cerul

cu o bãtrînã pãlãrie pe un olivetti

şi alpha cîinele.

în Odiseea n-a fost altfel

gãurile mereu cheamã.

mãri ţãri frontierã privire

turma de oi mioriticã

ce-a fost priveşte îndãrãt

helou, strigã pe lîngã

un american. tov adam.

acum cumpãrã case.

şi ce odatã, spune unul, a fost

idilã, devine mai rar şi mai scump.

Terralba sã proteguie, tãmãduieşte

un înger în Audi.

mioriţa e aici un mieluşel profetic

a copilãriei şofran şi Rusper-ul

pentru aceastã clipã ce-a trecut de mult

cine aici are cuvîntul, cautã.

mielul aude simboluri

şi mã pot în cruce a-dormi

nemişcat stau cap la cap

şi trag cu urechea la Unde aceasta se mai întîmplã încã

zidul de amortizare sparge acest ciocãnit.

3 pentru L.

PEDONE trecãtor

al aerului

priviri aproape şi cu viciul înãlţimii

zilnic

din a ochilor ferestre

în sus

unde nu mã vede nimeni.

AGLIANO cîmpuri

cercetarea în lauri

sã-nfloresc departe în necunoscut cu tine

cu albe frunze albe pãduri

peste april şi sfîrşitul

iernii cu animale ţãrani şi

fantome singuratice/aici.

determinaţi cea mai directã

legãturã cã nu s-a terminat

drumul cãtre cea mai

îndepãrtatã luminã

cã-i acordã cuvîntului un adaos

alienus da este strãinul

şi nu

rãmîne pe ultimul drum.

e aici doar înflorindã zãpadã

pantofi în cireş

învãţaţi de mai înainte?

unde locuiesc cu mîna-n trifoi

scris pe o frunzã.