 Science
Fiction |
Distopia
personală În drumul meu spre Facultatea de Chimie, unde sunt student în anul al doilea, trec în fiecare dimineață prin Piața Schimbării, în centrul căreia se înalță maiestuos înspre infinitul albastru un orologiu mecanic din secolul al XIX-lea. Precizia lui este uluitoare: la o sută de ani, o ia înainte doar cu o secundă. Cel care l-a construit a săpat pe un bloc de marmură, piatră funerară prin formă și mesaj, următoarea frază: "Cînd acest orologiu se va opri sau dacă va fi oprit, va fi pentru totdeauna, iar ordinea lucrurilor se va schimba." Nimeni nu acordă importanță mesajului scris cu litere negre pe marmura murdărită de trecerea timpului. Imprimîndu-mi crezul că de la acest orologiu mi se va trage nefericirea, inscripția mă tulbură peste poate. Trăgeam speranța că, totuși, nu se va opri vreodată. Sau egoistul din mine nădăjduia că acest orologiu nu-și va înceta ticăitul monoton atît timp cît eu voi fi în viață. Îmi convenea de minune lumea în care trăiam. De ce să-mi doresc să se schimbe ceva cînd învăț acolo unde mi-am dorit dintotdeauna, cînd părinții îmi oferă un trai lipsit de orice griji și cînd mă simt atît de bine alături de prietenii mei? Lumea aceasta este tot ce-mi pot dori... Toamna de afară mă cam întristează. Plouă mărunt, totul este cenușiu iar vîntul împinge stăruitor în toate lucrurile care îi stau în cale. Din visul de azi dimineața au rămas imagini disparate între care nu pot face conexiuni. El a lăsat în mine o urma de teamă asociată imaginii orologiului din Piața Schimbării. Optimist, refuz să cred că ceva l-ar putea opri. Teama însă persistă cu încăpățînare, în pofida speranțelor mele. O iau spre facultate și, odată ajuns în Piață, simt cum stomacul mi se strînge de frică. Cîteva trupe de intervenție - alcătuite din femei vînjoase, lipsite de orice trăsătura feminină, cu ochi malefici - încearcă să țină piept unui grup compact și numeros de revoluționari. Pe umerii lor puternici, bărbătești, femeile din trupele de intervenție poartă cîte un porumbel alb cu ghiare oțelite. La comanda superiorului, un stol din aceste păsări, recunoscute pentru cruzimea și eficiența lor, se înalță cu dezinvoltură către vîrfurile interminabile ale zgîrie-norilor și se prăbușesc cu furie oarbă asupra revoluționarilor, ucigînd de la prima lovitură. Natura nu a căutat să îmbogățească inteligența porumbeilor, ci să le exacerbeze instinctele criminale, iar dovada reușitei ei se putea foarte bine surprinde privind masacrul din Piață: copii mutilați zăceau pe trotuarele curate; bărbații nevinovați ce își duceau în cîrcă nevestele spre apartamentele din zona rezidențială sau spre locurile de munca erau uciși odată cu povara pe care o purtau în spate. Și roșul domnea peste toate. Într-o încercare subtilă de înăbușire a revoluției, superiorii trimiteau porumbeii să atace caii înaripați care transportau mărfuri către magazine sau fabrici. Și pegașii răniți cădeau din ceruri odată cu ploaia, strivind sub greutatea lor oameni. Am asistat speriat și neputiincios la spectacolul macabru în care victimele priveau cu ochii morți spre înălțimi - ochi înecați în lacrimile unei victorii neatinse. Femeile din forțele de ordine își lansau porumbeii războinici, iar cu armele din dotare împrăștiau ace dure de trandafiri vidia ce încercau brutal să împiedice atingerea unui țel sublim: schimbarea sistemului totalitarist cu unul pluripartit, instaurarea democrației. Am avut ghinionul să mă aflu în preajma acestor evenimente marcante și neșansa ca ele sa se petreacă în Piața Schimbării, unde orologiul continua să măsoare distanța dintre întîmplările care ne marchează viața. Rătăcit, un ac de trandafir vidia lovi o limbă a orologiului, după care se înfipse în mecanismul vechi și precis al ceasului. Un porumbel alb, cu ghiarele scînteind în lumina soarelui care-și făcuse între timp apariția din spatele norilor, se prăbuși asupra mea, iar inima... Era chiar inima? Parcă nimic nu mă durea, dar peisajul se întuneca încet în fața mea. Întins pe spate, cu ochii îndreptați spre cadranul ceasului din centrul Pieții, contemplam deplasarea tot mai leneșa a secundarului. La un moment dat orologiul s-a oprit. Atunci am simțit că mor. Atunci am simțit că totul se schimbă. *** Lumea în care trăiesc este o distopie despre care nu vreau să vă vorbesc. Nu-mi place s-o fac și, oricum, o cunoașteți și voi. Mi-am recăpătat viața, dar cred că aș fi renunțat în favoarea morții la privilegiul de a avea acum douăzeci de ani. În drumul meu spre Liceul "Emil Racoviță" unde sunt elev în clasa a XII-a seral, trec pe lîngă un orologiu cu două cadrane. Unul funcționează măsurînd timpul real, al acestei dimensiuni. Celalalt s-a oprit nu demult. Iar acela era timpul dimensiunii mele moarte. (c) Ștefan Isarie 1997 |