Întreg oraşul se afla în plina desfăşurare a Sărbătorilor de Vară, prilej cu care se aniversa atestarea documentară a oraşului în care locuia şi Johannes Steinitz, manifestare care aducea focuri de artificii, voie bună şi organizarea a numeroase spectacole de teatru şi de muzică. Primăria sprijinea financiar şi antrena locuitorii oraşului pentru a face din această sărbătoare ceva cu totul şi cu totul deosebit.

Scena era amplasată în aer liber în Piaţa Tineretului, spaţiu cu tradiţie în organizarea spectacolelor lirice. Alături de spectatorii iubitori de teatru şi muzica, la aceste manifestări culturale asistau şi stelele de pe cer, luminiţe care aplaudau mut, prin sclipiri mute, şi plopii înalţi care fremătau calm sub imboldul unei adieri plăcute de vară.

Imediat ce prezentatorul mimului îşi încheie cuvîntarea, un ropot vioi de aplauze se avîntă zgomotos de pe băncile din faţa scenei, facînd piaţa să răsune.

Johannes Steinitz se foia nerabdător în scaun. Reporter al unui ziar liceal local, fusese însărcinat să ia un interviu marelui mim Pheliquard Lewis, personalitate pentru care nutrea vii sentimente de admiraţie. Era înebunit de reprezentările artistului, pe care îl urmărea ori de cîte ori acesta poposea în oraşul său.

Pheliquard Lewis avea reputaţia unui artist deosebit de retras, om al cărei viaţă personală nu o cunoştea nimeni. Nici măcar cel care îl însoţea pretutindeni şi care-i prezenta spectacolele. Însă asta nu era un motiv pentru a nu fi iubit de toţi iubitorii pantomimei. Tot ce se cunoştea despre Pheliquard Lewis era ca un interviu cu el se obţine foarte greu deoarece nu era un tip guraliv ci dimpotrivă, meditativ, tăcut, cufundat mereu în gîndurile sale solitare şi necunoscute. Era un om modest; se îmbraca foarte simplu, nu mînca niciodată în oraş deşi, spuneau gurile rele, reprezentaţiile sale îi aduceau o grămadă de bani, nu avea maşini luxoase, iar locuinţa, pentru el, era reprezentată de o rulotă pe patru roţi şi ea sărăcăcioasă şi umilă.

Un tehnician îndepartă soclul ce susţinea microfonul, abandonîndu-l undeva în spatele faldurilor cortinei.

Artistul intră pe scenă. Spectatorii aplaudară entuziasmaţi. Pheliquard Lewis le mulţumi respectuos printr-o uşoară aplecare a capului şi aplauzele se stinseră nehotărîte, permiţînd artistului să-şi înceapă reprezentaţia.

Cîteva difuzoare camuflate revărsau sunetele relaxante ale unui parc: vrăbiuţe ciripind, adieri leneşe, copii zglobii. În mijlocul acestui tablou sonor, Pheliquard Lewis îşi flexa genunchii şi rupse, delicat, o floare imaginară de pe un cîmp la fel de imaginar. Mirosi floarea, o sărută şi o oferi iubitei sale fictive. După expresia feţei artistului, domnişoara acceptase măgulită ofranda afecţiunii sale. O invită să ia loc pe o bancă, unde discutară fericiţi pe marginea unor subiecte hazlii şi unde avea să se concretizeze primul lor sărut.

Dar tot ce are un început are inevitabil şi un sfîrşit. Aceasta lege inexorabilă avea să se răsfrîngă şi asupra iubirii neîntinate a celor doi tineri.

Stăteau alături pe aceeaşi bancă din parc. Artistul mima intentia unui sărut însă iubita refuzase. O expresie de uimire se tipări pe fizionomia artistului. Uimire şi teamă. Sunetul liniştit de vrăbiuţe vesele fu înlocuit de o adiere de vînt care se transformase treptat în vijelie. Tunete ample se prăvăleau asurzitoare din cer. Începuse să plouă. Îndrăgostitul oferi haina şi umbrela sa iubitei. El întinse mîna cerşind o explicaţie dar nu fu luat în seamă. Se întoarse şi privi banca, martoră a ceea ce fusese cîndva între doi oameni: dragostea şi îşi roti privirea spre iubita care tocmai îl părăsise şi care acum se îndepărta cu paşi repezi, hotărîtă. Tînărul îşi sprijini haina pe braţ, în ciuda faptului că ploua abundent şi nici nu deschise umbrela. Se resimţea după acest eveniment nefericit, încît ploaia nu-i mai excita simţurile. Porni fără ţintă prin parcul pustiu, lovind din cînd în cînd o hîrtie hoinară, ireala, adusă în calea sa de suflul vîntului. Dispăru în spatele cortinei care coborîse pe neaşteptate.

Revenind, Pheliquard Lewis se aplecă spre public în semn de mulţumire. Tinerele îşi ştergeau discret lacrimile ce se rostogoleau grele pe obrajii lor delicaţi. Spectatorii aplaudară impresionaţi, însă palmele nu se mai loveau cu putere pentru a nu spulbera atmosfera melancolică indusă de marele artist.

După ce cortina căzu din nou, mimul se retrase.

Johannes Steinitz se grăbi să ajungă primul la rulota lui Pheliquard Lewis. Uşa era întredeschisă. Îşi pregăti reportofonul şi bătu discret. Nici un răspuns. Mai încercă odată dar nici acum nu primi un răspuns. Împinse uşa cu doua degete şi aceasta se feri într-o parte din calea tînărului reporter. Johannes se aştepta ca în spatele uşii să descopere un mobilier sărăcăcios, iar în mijlocul acestui tablou dezolant pe nimeni altul decît marele mim. Ceea ce se înfăţişă privirii sale îl lăsase însă fără grai: în rulota nu se găsea nici cea mai neînsemnată piesă de mobilier, iar undeva în dreapta, pe o canapea ireală, invizibilă, stătea lungit Pheliquard Lewis. Plîngea.