Stau
pe marginea patului cu capul în mîini în camera în care locuiesc de cînd mă știu.
Este dimineață devreme și soarele încă nu și-a trimis razele să dezmierde cu
căldura lor orașul acoperit de frunzele ruginii ale unei toamne triste.
Privesc în gol și simt înăuntrul meu ceva care mă împinge
să plec, să plec departe să omor pe cineva care mă îmbătrînește cu fiecare clipă
care se scurge inexorabil și care se consumă poate fără nici o realizare. Am
încredere în mine, îmi stă în putere să ucid Timpul - ceea ce urăsc cel mai mult pe
acest pămînt. Vreau să-l ucid pentru că aspir la nemurire iar aceasta nu poate
coexista cu timpul. Mă uit la ceasul cu cifre roșii din fața mea care indică ora
04:14. Îl privesc în continuare. La 04:15 mă cutremur: a mai trecut un minut din viața
mea și așa scurta, raportata la Univers. Un minut, aparent banal, alcătuit din 60 de
secunde care nu vor mai fi niciodată, pe care nu le voi mai savura niciodată. De ce
trebuie să existe Timpul? Nu ca să avem ordine în viata ci ca să cunoaștem culmile
negre al urii!
Timpul este cea mai înjositoare dimensiune pe care ne-a dăruit-o
în bunătatea-i caracteristică Dumnezeu. As vrea să-l distrug și pe acesta, dar simt
ca puterile mele sînt limitate și nu voi reuși niciodată să-l pierd. Oricît m-aș
strădui.
Rămîn însă doar la Timp care, în nesimțirea-i, continuă să
se prelingă pe lîngă noi topindu-ne fericirea și neacordîndu-ne sansa de a trăi. Mai
mult ca niciodată îmi doresc să-l răpun.
Mă întind în pat și, închizînd ochii, văd imagini colorate
țipător care se scurg odată cu trecerea Timpului. Din aceste imagini se ivește, după
cîteva momente, un bătrîn cu sprîncene stufoase, cărunte, cu pielea feței
pergamentoasă și maronie, cu o barbă înspumata ce se revarsă peste toga alba spuzita
de stele roșii. Începe să-și miște buzele subțiri și, cu urechea internă, îl aud
ca mi se adresează:
- Tinere, sînt aici pentru a încerca să te conving că nu
merită să mă ucizi. Ascultă-mă înainte de a face ceva care te va face să regreți
amarnic atît cît vei trăi...
Îl izbesc pese gît cu o forță incredibilă, focalizată de
ura. Țeasta Timpului se desprinde și cade undeva în gol dispărînd din cîmpul meu
vizual. Sîngele din jugulară stropește viguros tot ce văd.
Mă trezesc brusc, lac de transpirație. Aprind lumina care sper
să-mi potolească bătăile alerte ale inimii. Pereții, cîndva verzi, sînt acum
roșii. Îmi întorc privirea spre ceasul cu cifre roșii. Indica 04:29. Mă uit la el în
așteptarea minutului următor. Apreciez că am așteptat circa zece minute, dar ceasul
meu indică aceeași ora, ora la care am ucis Timpul. Iau ceasul de mînă de pe noptieră
și îl consult pentru a mă convinge de moartea Timpului. Continuă să arate 04:29.
Iar eu, în mijlocul camerei cu pereții plini de sîngele
Timpului, sînt fericit ca voi trai veșnic...
***
Au trecut ore și afară nu se mai luminează. Am răpus Timpul
și odată cu uciderea lui am înghețat toate în starea în care se aflau în momentul
crimei. Mă gîndesc la bolnavii care sînt condamnați să trăiescă o veșnicie
întreținuți de aparate medicale. Mă gîndesc la femeile însărcinate care își vor
purta povara o veșnicie. Mă gîndesc la cei pe care crima mea i-a surprins nefericiți.
Voi trăi veșnic, dar nefericit de suferința altora.